Jeanette
28 iulie 2009
Stateam la o bere o pizza si-o cafea într-o grădină, cu o prietenă pe care n-am mai văzut-o de la sfârşitul copilăriei ei şi adolescenţei mele fiindcă plecase cu părinţii din ţară. Era aproape noapte, iar la lumina veiozelor de pe mese din visinii de deasupra se desprindeau mereu gâze şi gândăcei, care ne cădeau din când în când pe unde apucau, prin păr, pe ceafă, în farfurii.
Bucuria revederii ne proiectase parcă într-un film cu Pierre Richard . Dialogul se anunţa bogat dacă ar fi putu să înceapă dar tentativele erau simultane aşa că ne tot cedam începutul, ca şi capetele de propoziţii care rămâneau abandonate aproape de jumătate din cauza banalului din cuvinte care nu mai puteau vorbi pentru noi. În pauzele dintre, dădusem simultane şi la lipăitul palmelor pe ceafă şi o tot ţinusem aşa într-o bâlbă de neimaginat în vreo cinci rânduri până la intervenţia salvatoare a băiatului cu meniul care revenise pentru a treia oară, de data asta cred, hotărât să şi-l ia înapoi. El a fost cel care, spre uimirea noastră reuşise să formuleze până la capăt şi prima întrebare.
- (ei, făcuse cu privirea) V-aţi decis?
Cum însă soarta nu pare intotdeauna dreaptă, ceea ce fusese spre salvarea noastră ajunsese să devină pierzania lui – hohotul aproape obscen care fusese din păcate şi ultimul nostru simultan.
O perioadă am rezistat eroic asaltului mini-podelor, ea mai greu, dar fiindcă eu nu păream să bag asta de seamă, mi s-a alăturat ireproşabil, făcând haz împreună, prin comparaţie, de tot felul de lucruri şi concepte indigene şi extra-gene, până şi de scara aromelor care urcau din pizzele aburinde sau din pahare, dacă sunt spre deliciul gândăceilor scoborâtori sau spre moartea lor.
Mă întrebam oare cine să fie de vină, lumina sau aromele?
În acelaşi timp, totuşi, planurile intrebărilor şi poveştilor păreau să iasă vertiginos din remiză, părerile asupra aceluiaş tip de experienţe divergeau până la rădăcina lor comună. Credeam că descâlcim un ghem înfăşurat după un traseu cunoscut dar descopeream că nu rămăsese aproape nicio urmă din cele cunoscute, că firul fusese încurcat după ritualuri ce păreau pentru amândouă o sursă de continuă uimire. Atunci, nemiloasa observaţie şi curiozitate au luat treptat dar ferm locul emoţiei şi hazului.
În faţa mea stătea un alt om, nou, aproape necunoscut. Sigur pe sine, exuberant, organizat, fără expresii care n-au conţinutul unei făptuiri, unui folos, un om care pusese un preţ clar pe capul timpului, dornic parcă să fructifice micrometric orice şansă a realităţii ivită în traiectoria sa. Pentru prima dată în acea seară am conştientizat lucid, în concret, locul, timpul şi întâmplarea în care mă aflu. Dar până şi asta n-a fost pentru că doream eu ci pentru că am fost împinsă, inspirată s-o fac.
Eram fascinată dar şi destul de descumpănită.
Prietena şi fosta mea vecină care îmi fusese dată în grijă cu lecţiile, cu viaţa, de catre părinţi pe parcursul şederii lor în străinătate, era cea de la care luam eu acum lecţii. Trebuia însă să fiu sinceră şi să recunosc în mine elevul mediocru, care nu va absolvi niciodată aceasta scoala, oricât de buni mi-ar fi profesorii, oricât de mare ar fi strădania mea şi îndemnul lor. Între-timp, din cauza gândurilor asupra penibilului în care m-am trezit dintr-odată şi pe care nu mi l-am recunoscut până acum, nu reuşisem s-o mai urmăresc, am tresărit însă la plesnetul palmei ei peste antebraţul meu, pe care căzuse fără să simt ceva. A râs uitându-se la faţa mea:
- Well, dar ce te-ai speriat aşa?
Deşi o priveam, pentru o clipă mi-a apărut imaginea figurată a unei căderi mult mediatizate la vremea aceea, a unei gimnaste rusoaice parcă, la paralele inegale, cădere care o despărţise definitiv de podium, de fapt îmi apăruseră doar măinile pline de talc trecând prin alunecare de la o paralelă la alta şi nu căderea în sine, dar stiam despre cine este vorba .
Aşa erau şi distanţele dintre întrebările şi răspunsurile noastre, la paralele tot mai inegale. Oare cine să fie de vină, continentul sau clima, timpul sau timpurile, lumina sau aromele?
Într-un târziu, când n-a mai avut resurse pentru haz, pentru amintiri şi pentru prezent, ne-am luat paharele şi ne-am aşezat la o masă neluminată. Aici părea un mediu bun pentru nebuloasa constelatie a viitorului.
- Acum, că ţi-ai văzut cu ochii atinse toate targheturile propuse şi ai timp puţin şi pentru tine, ce-ai vrea să faci?
- Să-mi găsesc un român, să mă mărit şi să fac 2 copii.
- Şi cam ce ai in vedere? i-am spus cu maliţie înfundându-mi zâmbetul într-un colţ de buză fiindcă îmi închipuiam că şi pentru asta, după cum vedeam mergând lucrurile, ar putea să-şi fi făcut o analiză Swot.
- Cum să fie? Devenise dintr-odată serioasă şi aproape pe nerăsuflate dar clar şi apăsat îmi spuse mai ales cu ochii ei aprinşi şi larg deschişi: 1. bogat (sau măcar casă în România), 2. să aib-un job ca lumea ca să stea pe propriile picioare, 3.deştept (măcar o facultate care poate fi echivalată si-un master) 4. să ştie măcar 2 limbi străine, 6. să fie descurcăreţ şi 7. să fie “de casă”.
- Şi să te iubească.
- Da, şi să-l iubesc, sure.
- Păi, n-o să-l iubeşti dacă îndeplineşte toate condiţiile astea?
marşam crezând, sperând încă în acelaşi spirit de glumă.
- Ba da.
- Eşti sigură?
- De ce nu?!
- Şi toate astea, te-ar face fericită acum? o întreb, în timp ce în mine creştea o temere ca atunci când ….[*…]
- Da. Cred că da…normal! pentru prima dată de când vorbeam îşi scoase privirea dintr-a mea o perioadă mai lungă de timp şi şi-o plimbă prin negura copacilor. Revenise cu un gest brusc, printr-o reintoarcere rapidă şi neaşteptată a capului (cum văzusem mai ales la păsări -când simt în apropiere ceva necunoscut) şi îşi resădi privirea într-a mea, cu o tonică stridenţă a glasului în semn de reproş fiindcă, cred că ridicasem uşor o sprânceană.
- Ce, ţi se pare că cer prea mult, că-s prea pretenţioasă? Nu crezi că trebuie să-mi găsesc şi eu pe cineva pe acelaşi plan cu mine? Nu crezi că merit?
Aş fi râs în altă împrejurare, aş fi râs amar în hohote de ea, de mine şi de neperspicacitatea mea, de veşnica naivitate în faţa curgerii timpului sau de talentul meu innascut de a mă complica, dacă ar fi fost vorba de altcineva, un cunoscut, un amic, un coleg, orcine altcineva, dar nu, nu de această prietenă din copilăria ei şi din adolescenţa mea…
De data asta, a fost rândul meu să caut sprijin în tovarăşele mele, frunzele nedesluşite din întunericul copacilor şi să le împărtăşesc geamătul surd al adâncii tristeţi care mă pălise, lor şi gândacilor căzători de care râsesem şi faţă de care fusesem atât de nepăsătoare.
Nu i-am răspuns imediat, abia când m-am simţit în stare s-o fac, i-am spus închizând la început ochii, fiindcă n-am putut să o las să citească ce era în ei:
- Nuu, mi se pare că ceri puţin, prea puţin, aproape…nimic.
*
[…]
*
O rugasem să mă lase să cobor din maşină ceva mai inainte de casă, simteam nevoia sa-mi dezmortesc picioarele, să merg un timp pe jos şi să caut, să regăsesc sau să o reconstitui pe ea, pe prietena şi vecina mea, pe vecinica mea dragă.
Un timp n-am putut dar apoi i-am regăsit expresia aceea binecunoscută de mai demult, in care existau tot soiul de mirări şi de nesiguranţe, limpezimea fără margini a ochilor ei cruzi care aşteptau numai confirmări, întrebările ei eliberatoare şi prizonieratul lor când se îndrăgostise prima oară, atacul de panică când a crezut că rămăsese insărcinată după ce dormise îmbrăţişată cu el, bucuria când o asiguram că-i stau atât de bine rochiile pe care le poartă la întâlnire, chiar şi palma copilărească pe care mi-a tras-o crezând că aş fi putut să-i fiu vreodată sau in vreun fel rivală şi plânsul acela în sughituri care-mi sfâşiase inima, ca mai mereu atunci când regreta câte ceva.
Mi-am luat secvenţele astea din spatele ochilor, am extras un duplicat al fiinţei care trăia nealterat în conştiinţa mea şi le-am acoperit cu toate trăirile inimii ei care erau vii într-a mea, le-am înfăşurat într-o mantie albă strălucitoare la care nici nu puteam visa, i le-am suprapus printr-o aruncare imaginară peste imaginea vie a celei care era acum, rostindu-i neintrerupt numele, am strâns-o în braţe aşa recompusă, ca pentr-un rămas bun de la uşa altor tărâmuri, am făcut semnul crucii şi i-am zis : te du cu bine, copil al sufletului tău, înapoi, Acasă!
